Antinomiile unor doctrine biblic - partea a treia
Continuare la lucrarea: " Antinomiile unor doctrine biblice - partea a doua"
Doi Adami (1Cor.15.45-49)
În 1Cor.45-47 se vorbeşte de cei doi Adami; Primul Adam şi Ultimul Adam.
Unele traduceri folosesc cuvintele; primul şi al doilea Adam. Ambele traduceri sunt bune, deoarece au fost numai doi Adami: primul şi al doilea, sau primul şi ultimul,. ,,Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu, Cel din urmă Adam este un duh dătător de viaţă. 1Cor15.45. Cel dintâi Adam a fost o icoană preânchipuitoare a celui ce avea să vină” Rom.5.14b. Prin primul Adam a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea, prin al doilea Adam a venit neprihănirea care dă viaţa.’’ Rom.5.12,18b
Să urmărim asemănarea dintre Adamul pămantesc şi omul pământesc, şi dintre Adamul Duhovnicesc-Ceresc şi omul duhovnicesc.
Omul dintâi este din pământ-pământesc, şi aşa sunt cei pământeşti.1Cor.15.47,48
Omul al doilea este din cer şi aşa sunt cei cereşti. 1Cor15.46-49. Cei cereşti, sunt cei născuţi din Dumnezeu. In clipa în care cineva a crezut în Hristos, l-a primit pe Hristos, el este născut din Dumnezeu, este ceresc, dacă rămâne până la sfârşitul alergării în acestă stare. Procesul tranziţiei dinspre pământesc spre duhovnicesc se realizează pe tot parcursul luptei credinţei, a alergării, deoarece crucea răstignirii noastre , a morţii şi învierii în Hristos, operează în tot timpul acestui proces.
Omul dintâi Adam a fost făcut: un suflet viu, din ţărână, pământesc. 1Cor.15.45,46,47. În 1Cor.15.50 Pavel conchide:,,…nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia Lui Dumnezeu, nici putrezirea nu moşteneşte neputrezirea.’’ Toţi descendenţii primului Adam sunt muritori.
În Împărăţia Lui Dumnezeu intră numai omul duhovnicesc, neputrezitor. 1Cor.15.50
Al doilea Adam sau Ultimul (Hristos) este Duh dătător de viaţă.v.45 Pavel anunţă o taină ce intră în acţiune pentru a realiza omul duhovnicesc; schimbarea determinată de sunetul ultimei Trâmbiţe a Ultimului Adam. Pentru a deveni nemuritori descendenţii primului Adam, trebuie să asculte sunetul ultimei Trâmbiţe - glasul Lui Christos sau Evanghelia.
Expresiile; primul şi al doilea sau ultimul Adam, ne spun că numai doi Adami au fost: primul din care provine omenirea creată şi ultimul din care provine omenirea născută din Dumnezeu. Isus Hristos este Ultimul Adam, care anunţă sfârşitul erei omenirii create şi începutul erei în care Dumnezeu naşte oameni prin Isus Hristos, din El.
Primul Adam este prototipul omenirii create, ultimul Adam este prototipul celor întâi născuţi din Dumnezeu.
,,Veniţi la Mine toţi cei fără tihnă,
şi veţi primi in dar Viaţă şi Odihnă
striga tulburătorul glas al Trâmbiţei ce schimbă,
om pământesc în omul de lumină”
Două Trâmbiţe şi doi Adami
,,Fă-ţi două trâmbiţe de argint; să le faci din argint bătut. Ele să-ţi slujească, pentru chemarea adunării şi pentru pornirea taberelor….când veţi merge la război… impotriva vrăşmaşului, să sunaţi cu vâlvă din trâmbiţe…in zilele de bucurie…sărbători…când veţi aduce arderile de tot şi jertfele de mulţumire, sunaţi din trâmbiţe…”Num.10.1-10
Domnul I-a cerut lui Moise să facă două trâmbiţe de argint bătut. Orice activitate a taberelor lui Israel, se făcea numai la sunetul celor două trâmbiţe. Ne întrebăm de ce două trâmbiţe şi nu şapte, cum găsim adesea în Biblie? Ios.6.4, Ap.8.2În 1Corinteni 15 găsim o asociere între doi Adami şi două Trâmbiţe; primul Adam si ultimul Adam, prima Trâmbiţă şi ultima Trâmbiţă, sau primul şi al doilea Adam, prima şi a doua Trâmbiţă.
Doi Adami; prin primul Adam a venit păcatul şi moartea, prin al doilea Adam neprihănirea şi viaţa.
Două trâmbiţe:
Prima trâmbiţă sună: dreptatea Legii şi moartea. Rom.7.7.12.13. ,,Trâmbiţa răsuna cu putere…” ,,trâmbiţa răsuna tot mai puternic,…şi Dumnezeu răspundea cu glas tare” Ex.19.16,19 Aşa a fost dată Legea.
A doua trâmbiţă sau ultima, sună Învierea şi Viaţa. In5.25 ,,….Trâmbiţa va suna şi morţii vor învia…”1Cor 15 .52. Trâmbiţa a doua sau ultima, realizează aceiaş lucrare ca Isus Cristos: învierea.
Trâmbiţa din 1Cor.15 nu trebuie identificată cu nici una din cele şapte trâmbiţe ale Apocalipsei. În cele şapte trâmbiţi sună câte un înger. În trâmbiţa din Ex.19.13,16,19 şi trâmbiţa din 1Cor.15.52 nu suna nimeni, ci ele înşile sună. Aceaste trâmbiţe au viaţa în ele însuşi. Ele sunt o persoană, persoana care-şi sună mesajul în cele două trâmbiţe este Domnul Isus Cristos.
Să analizăm cu atenţie cele două versete din In.5.25 şi 1Cor15.52.
,,…cei morţi vor auzi glasul Fiului lui D-zeu ,si cei ce-l vor asculta, vor invia.,,
,,…Trâmbiţa va suna, morţii vor învia…”.
Există o ideie comună în aceste versete; ,,morţii vor învia’’ Această lucrare este realizată de: Glasul Fiului Lui Dumnezeu sau de ultima Trâmbiţă, deoarece ,Christos este Învierea şi Viaţa”.In.11.25. Putem formula concluzia celor trei versete într-o singură ideie,,Trâmbiţa -Glasul lui Hristos sună şi morţii înviază, deoarece Cristos este Învierea şi viaţa.”
Cum se realizează acest fapt? În 2Tim1.10 avem răspunsul; ,,…Mântuitorul nostru Cristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină Viaţă şi neputrezire, prin Evanghelie.” Versetelor din: In.5.25; 1Cor 15.52; 2Tim.1.10; In.11.25 ne arată că: Glasul lui Cristos, Ultima Trâmbiţă ,Evanghelia, sunt elemente identice de manifestare a Lui Cristos-Invierea şi Viaţa, sau feţe ale aceluiaş adevăr Isus Cristos.
Concluzionăm; ,,Prin Glasul Lui, Ultima Trâmbiţă sau Evanghelie, Domnul Isus Cristos ne înviază şi ne aduce la lumină, viaţă şi neputrezire.” De fapt ,,Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede în Isus Cristos.” Rom. 1.16. În Mântuire este cuprinsă şi învierea.
Numai două trâmbiţe i-a spus Dumnezeu lui Moise să facă pentru Israel, şi numai două trâmbiţe sunt pentru toată lumea, prin care Dumnezeu a sunat Adevărul–Logosul ce s-a desbrăcat de Sine devenind Rema ( cuvânt întrupat), pentru a putea fi asimilat de toţi morţii omenirii.
Cele două Trâmbiţe în care Dumnezeul Cristos sună pentru omenire sunt: LEGEA şi EVANGHELIA Domnului Isus Hristos. Prima Trâmbiţâ a adus: dreptatea , cunoştinţa păcatului şi moartea, a doua trâmbiţă sau ultima, a adus învierea şi viaţa. După ultima Trâmbiţă, nu mai sună nici o altă trâmbiţă la sunetul căreia, morţii să învieze.
Cine a neglijat şansa ascultării acestei Trâmbiţe a pierdut Învierea şi Viaţa.
Trâmbiţa va mai suna pentru cei din morminte–locuinţa morţilor. Aceasta-i o altă lucrare pentru alţi aioni (veci).ce o vom trata la tema,,Invierea cetelor’’.1Cor.15.22,23 Să nu înţelegem că aceasta ar fi o altă şansă pentru cei cărora le-a sunat Trâmbiţa învierii în ceasul de acum, şi care n-au ascultat-o. Atunci Trâmbiţa va suna pentru pentru învierea celor din morminte-locuinţa morţilor. In.5.28,29 Să fim încredinţaţi că: nu este vorba, de Biserica Celor Întâi Născuţi din Dumnezeu. În Ezechel capitolele: 28,29,30,31 găsim locuinţa morţilor pentru neamuri şi mormintele, gropile, compartimentele lor.
Ce minunată este metafora ,,Trâmbiţei”. Melodicitatea sunetului de trâmbiţă, are în vedere armonia și puterea de pătrundere a glasului Domnului Isus Hristos. Nici un instrument nu poate suna în valea umbrelor morţii, ca să-I invie pe cei morţi, numai Glasul Domnului Isus Hristos.
Răsună Trâmbiţa-nvierii
peste a morţii nimicire
şi toţi acei ce-s morţi din fire
ce-ascultă Glasul de iubire
a Dătătorului de fericire
vor învia spre Nemurire.
Sufletul
Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărână ca trup, şi a suflat în el suflare de viaţă din Sine, şi omul a devenit astfel un suflet viu.Gen.2.7 Suflarea de viaţă, se referă la sufletul şi duhul omului. Suflarea de viaţă pe care i-a suflat-o Dumnezeu omului, a conţinut atât sufletul cât şi duhul omului. Această suflare este de natură Dumnezeiască. Sufletul omului fiind din Dumnezeu este diferit de suflarea de viață a animalelor.Ecl.3.21 Dumnezeu este Duh, astfel suflarea de viață din Dumnezeu în om este de natură duhovnicească. Conexiunile ce le poate realiza sufletul omului depăşesc cu mult sfera instinctuală, specifică regnului animal. Inteligenţa este dată de conexiunile sufletului, iar înţelepciunea este dată de funcţia duhului. Iov.32.8
,,Dumnezeu I-a suflat omului suflare de viaţă din Sine, şi omul a devenit un suflet viu’’ Gen.2.7 Sufletul desemneză persoana:,,sufletele ieşite din coapsele lui Iacov erau şaptezeci.’’ Ex.1.5. Sufletul este conecxiunea dintre funcția trupului și duhului, imprimată pe suflet.
Prin procreiere omul transmite urmaşilor săi toate cele trei componente: trup, suflet şi duh. Venim din Dumnezeu ca suflare de viaţă, şi avem marea şansă de a ne întoarce în Dumnezeu ca persoane distincte.
Sufletul omului este asemenea unei pânze de brodat tablouri, căreia noi îi dăm culoare şi expresie prin mijlocirea simţurilor trupului şi a funcţiei duhului. Pe suflet brodăm ceea ce trăim, sau în suflet devenim ceea ce trăim. Mai putem să asociem sufletul cu hard discul calculatorului, pentru a înţelege mai bine relaţia dintre trup, suflet si duh. Prin mijlocirea simmțurilor trupului și funcția duhului – conștiința, (cugetul) imprimăm pe suflet tot ceea ce trăim.
Dacă ceea ce înregistrăm este spiritul acestei lumi, ne formăm chipul păcătos al lumii, şi sfârşim în moarte. O pânză murdară din naştere cu o broderie ce poartă chipul unei vieţii păcătoase, este sortită focului. Singura şansă este o nouă pânză, şi o broderie care să exprime viaţa curată Dumnezeiască, obţinută prin naşterea din Dumnezeu. În acest fel suflarea de viaţă din Dumnezeu, se poate întoarce ca persoană după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu, în Dumnezeu.
Sufletul desemneză persoana omului ca suflare (substanţă energizantă) de viaţă din Dumnezeu, pe care imprimăm prin mijlocirea simțurilor trupului și a funcției duhului un mod de trai. Este mai corect a spune, un mod de trai, decât un mod de viață.
Moartea lui Adam
Nu intenţionăm să facem un studiu despre moarte, ci doar să urmărim aceea interpetare, prin care se consideră că; moartea lui Adam s-a realizat în două etape: spirituală când a mâncat din pomul oprit, şi fizică după nouă sute treizeci de ani.
Moartea, este evidenţa dramatică a dispariţiei vieţii biologice în trup și în suflet a omului.
După moartea trupului, sufletul omului merge în ,,locuinţa morţilor”, unde aşteaptă judecata, şi dacă este găsit vinovat, intră în moartea a doua ( Mat.10.28; Ap.20.6,13-15). Putem trage concluzia că: moartea omului are două etape, însă ordinea este: întâi a trupului, apoi a sufletului ( Ez.18.4,20;Lc.12 20). Moartea sufletului ce a păcătuit se consumă în focul aionilor (vecilor), unde se plăteşte până la ultimul bănuţ, totul. (în amănunţime) Mat.5.26;Lc.12.58,59.
Ce se întamplă cu duhul omului ? Avem puţine indicii în Biblie în legătură cu soarta duhului. ,,Duhul omului se întoarce la Dumnezeu’’ (Ecl.12.7). În 1Pet.3.19 găsim duhurile oamenilor răzvrătiţi în închisoare. Se poate că după pedeapsa aionilor, adică moartea sufletului, conştiinţa de sine să se păstreze în duh. Dar să nu fabulăm.
Majoritatea teologilor consideră succesiunea morţii, ca fiind întâi spirituală şi apoi fizică.
S-a cosiderat că moartea omului are doua etape: întâi spirituală şi apoi fizică, pentru a rezolva dilema morţii lui Adam, în ziua când a mâncat din fructul pomului.
Problema ,,morţii’’ devine incertă, dacă acceptăm doctrina, potrivit căreia; omul se naşte mort spiritual, sau trăieşte în timpul existenţei în trup, mort din punct de vedere spiritual. Această doctrină este promovată în mod deosebit în bisericiile neoprotestante. Pasajul din care se extrage moartea spirituală a omului se află în Ef.2.1,2 : ,,Voi eraţi morţi în greşelile şi-n păcatele voastre în care trăiaţi odinioară.’’ Dar, în Col.2.13 se spune că noi eram morţi atât în greşeliile noastre cât şi-n trupul nostru. Din aceste versete putem trage concluzia că datorită păcatului moartea este deja prezentă, atât în trupul cât şi-n sufletul omului, dar nu încă, ea nu se consumă decât după moartea a doua.
Considerând că omul este mort spiritual, apar câteva probleme:
1. Ce responsabilitate mai are omul fără conştiinţă, (cuget) deoarece conştiinţa este funcţie a duhului ?
2. Poate exista trupul fară duh (spirit) ?
La prima întrebare, avem un răspuns în Rom.1.14,15: ,,Neamurile…dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor ;despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul (conştinţa) lor şi gândurile lor, care sau se desvinovăţesc sau se învinovăţesc între ele’’ In Rom.1.29 se spune: ,,Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în conştiinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate,…’’ Observăm existența conştiinţei, dar nexersarea conştiinţei dumnezeirii, duce la atrofierea funcţiei duhului. Din aceste exemple observăm căci conştiinţa omului ( cugetul) ca funcţie a duhului, poate, sau nu poate funcţiona. Acest fapt fiind opţiunea omului.
La a doua întrebare, avem din nou un răspuns biblic, care reclamă semne de întrebare în legătură, cu afirmaţia morţi spirituale, şi anume: ,, …trupul fără duh este mort ,, (Iacov 2.26).
Aceste exemple contrazic ideea morţii spirituale. În slaba funcţionalitate a conştiinţei, sau în nefuncţionalitatea ei, vedem mai degrabă prezent morbul (boala) morţii, decât moartea spiritului. Însuşi omul este într-un proces al morţii, deja de la naştere, dar nu încă decât după pedeapsa aionică.
Să vedem cum a apărut doctrina morţii, spirituale şi mai pe urmă a celei fizice? Aceasta doctrină a apărut, din imposibiltatea de a da un răspuns în legătură cu moartea lui Adam, din ziua în care a mâncat din rodul pomului.Gen.2.17
Moarte spirituală şi mai apoi fizică, este interpretarea prin care se dă o explicaţie intrebării: ,,de ce nu a murit Adam, în ziua când a mâncat, potrivit sentinţei dată de Dumnezeu, şi a mai trăit până la 930 de ani ?’’Gen.5.3-5
Să încercăm să definim moartea lui Adam și ziua morții lui.
Adam a fost creat neutru în raport cu viaţa şi moartea, doar alegerea lui îi putea da viaţa sau moartea. Când a gustat din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului, a intrat moartea în el pe ambele planuri planuri.
Biblia nu atribuie lui Adam o moarte în două ipostaze. Adam a murit în ziua când a mâncat atât trupeşte, cât şi spiritual deoarece a intrat moartea în el, prin păcatul consumului din fructul pomului binelui și răului. Aceasta moarte era deja prezentă dar nu încă împlinită. Până la păcat, Adam nu avea în el, nici viaţa veşnică pentru că nu consumase din pomul vieţii şi nici moartea, ci doar viaţă, adica trăia. Adam a fost făcut doar un suflet viu caracterizat prin ,,trăire’’, dar nu prin viaţă nemuritoare. Prin gustarea din rodul pomului binelui şi răului, Adam a căpătat o natură păcătoasă. Unde este natură păcătoasă este păcat şi moarte. Persoana bolnavă de o boală incurabilă cum ar fi cancerul , sida si altele a intrat într-o moarte inevitabilă. La fel un condamnat la moarte intră în moarte din clipa sentinţei chiar dacă execuţia are loc după un anumit timp.
Dumnezeu a dat sentinţa morţii pentru Adam, iar când el a realizat păcatul a intrat în moarte, şi moartea în el.
Avem două posibile răspunsuri în legătură cu moartea lui Adam.
In secolul al XX–lea unii teologi ca: Martin Dibelius, George Ladd, au lansat ideea: ,,implinit dar nu consumat’’. Această idee, dă rezolvare la multe fenomene, lucrări, ce aparţin în mod deosebit ,, Împăraţiei lui Dumnezeu’’ şi poate da rezolvare şi la tema morţii lui Adam, din ziua în care a mâncat. Ideea aceasta o găsim şi-n lucrarea lui A. Hoekema ,,Biblia şi Viitorul”, ,,deja” dar ,,nu încă”. Moartea lui Adam, deja era, din ziua când a mâncat , dar nu încă, decât după 930 de ani.
Astfel putem trage concluzia că Adam a murit în ziua când a mâncat, dar moartea lui s-a consumat după ce a împlinit vârsta de 930 de ani.
Un alt posibil răspuns este legat de comprimarea şi extinderea timpului găsit în expresia ,, pentru Dumnezeu o mie de ani sunt ca o zi, şi o zi ca o mie de ani” ( 2 Petru 3.8)
Ziua în care Adam a murit, a durat aproape o mie de ani. ( 930 ani )
Asemenea expresii în care termenul de zi nu cuprinde numai timpul celor 24 de ore, sunt des întâlnite în Biblie: ziua Domnului, care este un timp nedefinit calendaristic şi se realizează cu intermitenţă, ( caracter discontinuu ) prezentă în istorie ori ce câte ori Dumnezeu realizează pedeapsa între popoare şi pentru popoare. Ziua de apoi sau ziua de odihnă – astăzi ce dureaza de peste 2000 de ani; ziua Domnului Isus care a fost timpul mesianic al Domnului Isus; toate acestea sunt zile care n-au în vedere timpul celor douăzeci şi patru de ore. (Ez.30.1-5, Ioiel 2.1-2, Tef.1.14-15, Evrei 3.7,15;4, In.8.56).
Prin aceste, interpretări am încercat să dăm posibile răspunsuri, în legătură cu moartea lui Adam din ziua când a mâncat, şi faptul ca moartea lui Adam nu s-a realizat in două ipostaze, ci concomitent atât fizic cât şi spiritual, după principiul; ,,Împlinit dar nu consumat, sau deja dar nu încă.
Prin cele două posibile interpretări, am încercat să formulăm ideea că: ,,moartea lui Adam a fost deja prezentă când a mâncat din pom, dar nu incă consumată” ea s-a încheiat la nouă sute treizeci de ani. Pentru un om muşcat de un şarpe veninos, moartea este prezentă în el din clipa când a fost muşcat, însă se finalizează după câteva ore sau zile. În acest timp funcţiile trupului se diminuiază. Aşa s-a întâmplat şi cu Adam, atât pe plan trupesc cât şi spiritual.
Ne punem întrebarea? De ce nu a spus Dumnezeu:,,Adame! Când vei mânca, vei muri în sau pe timpul a o mie de ani? Ci a spus; ,, in ziua când vei mânca vei muri.” Dumnezeu vrea să ne arate că moartea este o prezenţă inevitabilă din clipa în care păcătuim. La Dumnezeu nu este discordanţă între cuvânt şi faptă. El ce zice se împlineşte. Între zicerea lui Dumnezeu şi împlinire, nu pote interveni nici un factor de neâmplinire.
A susţine ca moartea lui Adam a fost în două etape, şi că acest fapt e tipic pentru întreaga omenirea, ne duce inevitabil la ideia că şi învierea, are două etape: spirituală şi apoi fizică. Vom vedea ce paradoxuri crează învierea în două etape.
Omenirea se naşte cu o natură păcatoasă: ,,Iată că sunt născut în nelegiuire şi-n păcat’’ (Ps.51.5). Cum este natura omenirii aşa este şi trăirea ei - păcatoasă. Natura păcatoasă, păcatul, şi moartea, sunt într-o legătură absolută.
Principiul ,,deja” dar ,,nu încă” sau ,,împlinit dar nu consumat”, este valabil pentru fiecare individ al rasei umane. Datorită naturii păcătoase a omului dobândită prin naştere, păcatul şi moartea este deja din naştere, dar nu încă decât la consumarea trăirii în trupul de ţărână, respectiv pedeapsa aionilor.
Cei ce cred în Isus Cristos, au murit şi înviat impreună cu Cristos. Ei nu mai mor, deoarece ei trăiesc în omul duhovnicesc, iar trupul carnal, nu mai este o condiţie a vieţii veșnice, el fiind numit vasul de lut, necesar luptei bune a credinţei şi alergării spre ţinta Hristos.
Pentru sfinţi, moartea trupului nu este moarte, ci desbrăcarea de trupul de ţărână, de cortul carnal, (2Pet.1.14) şi mutarea acasă la Domnul (2Cor.5.8).
Prima moarte este trăirea omului cu natura păcătoasă în păcat, şi se încheie cu moartea trupului, a doua moarte este suportarea consecinţelor păcatului - moartea sufletului în pedeapsa aionică (veşnică).
Omenirea carnală, îşi înceteaza trăirea în păcat, odată cu moartea trupului şi intră în moartea aionică” a sufletului (vecilor) – moartea a doua. Dar să reţinem: ,,Isus Hristos are cheile locuinţei morţii’’ Ap1.18). Referitor la aceasta idee ne oprim şi zicem ca Pavel: ,,O adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui…”(Rom.11.33).
Morţi în păcat
Datorită naturii păcătoase, pe care a dobândit-o Adam, în urma consumării din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului, moartea este prezentă în rasa umană de la Adam şi-n fiecare individ de la naştere. Şansa viaţii, ce a pierdut-o Adam, este posibilă într-o nouă ipostază, pentru fiecare om, în Isus Hristos.
Domnul Isus Hristos îi numeşte pe toţi oamenii ,,morţi”; ,,lasă morţii să-şi îngroape morţii” Mat.8.22, Lc.9.60, In 5.25. Prima categorie de ,,morţi’’ de care vorbeşte Domnul Hristos; sunt toţi oamenii care trăiesc în păcat şi au parte de prima moarte-moartea trupului. ,,Morţii ce sunt îngropaţi’’ sunt la fel ca ,,morţii cei îngroapă’’, numai că şi-au pierdut trupul şi nu mai pot realiza păcatul. După moartea trupului, oamenii întră în moartea a doua - moartea sufletului, în pedeapsa aionilor (vecilor) .Ap.20.6;21.8, Ez.18.4b,20; Mat.10.28
Şi moartea se realizează pe principiul; ,,deja dar nu încă” pentru fiecare individ.
Pavel socoteşte omenirea care trăieşte în păcat, ,,după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fii neascultării,’’ ca fiind o omenire moartă. Ef 2.1,2. ,,Voi care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră necircumcisă…”Col.2.13.( trad.Cornilescu,IGBVA) Majoritatea, analizând textul din Ef.2.1,2. trag concluzia, că ,,moartea în păcat” înseamnă moarte spirituală. Nu contestăm acest fapt. Dar in Col. 2.13 ,vedem ca omenirea este moartă ; atât pe plan spiritual cât şi pe plan carnal (fizic). Deci, nici într-un caz nu se poate susţine doctrina că ,,omul este mort numai spiritual în timpul trăiri în trupul carnal” iar moartea fizica se realizează numai la moartea trupului. Moartea este ,,deja’’ prezentă în om de la naştere ca potenţă, dar ,,nu încă’’ decât în moartea a doua.
Moartea este prezentă în omenire de la Adam, şi-n fiecare individ de la naştere, deoarece omenirea are natură păcătoasă. Evidenţa morţi este dată de procesul îmbătrânirii, şi apoi de moartea trupului.
Mort în Hristos şi viu în Hristos
Cei mai mai mulţi cred că; ,,mort, morţi în Hristos,” înseamnâ, noartea credinciosului sau sfârşitul trăiri în trupul pământesc. Moartea in Hristos, nu înseamnă moartea credinciosului şI nici moartea trupului carnal.
Expresia ,,mort în Hristos “ din 1Tes.4.16. o întâlnim în mai multe locuri din epistolele lui Pavel. Iată câteva exemple: ,,Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi impreună cu Hristos,” Rom.6.8. ,, Dacă a-ţi murit împreună cu Hristos…”Col.2.20, ,,dacă am murit împreună cu Hristos, vom şi trăi împreună cu Hristos”2Tim .2.11.
Similitudinea acestei idei ,,mort în Hristos’’ o găsim în învăţătura Domnului Hristos. ,, Dacă voieşte cineva să vină dupa Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze” Mat.16. 24, ,,…oricine îşi pierde viaţa pentru Mine ,o va câştiga”.Mat.16.25
Expresiile ,,mort în Hristos şi viu în Hristos “ au un caracter unitar, deoarece în funcţie de cât murim în Hristos, înviem în Hristos.
Moartea şi învierea în Hristos are două aspecte: de drept şi de fapt.
1.Moartea de drept; ,,Cine a murit de drept, este izbăvit de păcat” Rom 6.7
,,Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui” Rom.6.3. În Rom.6.7,8 se spune; că suntem consideraţi morţi de drept, prin botezul în mortea Lui Hristos.
Moartea de drept înseamnă, ceea ce suntem consideraţi a fi prin credinţa în moarte lui Hristos
2.Moartea de fapt înseamnă ceea ce trebuie să devenim.
Moartea de fapt, înseamnă; ,, că ceea ce suntem consideraţi de Dumnezeu - morţi în Hristos, trebuie să devenim de fapt, ca mod de viaţă. Acest de fapt, se realizează: lepădându-ne de noi, pierzându-ne viaţa, socotindu-ne morţi faţă de păcat, omorând păcatul din noi. Mat.16.24,25, Rom.6.11-13;Col. 3.5. Moartea de fapt este un proces ce se consumă pe toată perioada trăirii în trupul de carne.
În măsura în care ne socotim morţi faţă de păcat, în aceaşi măsură trebuie să ne socotim vii pentru Dumnezeu. Rom.6.11-13.
Moartea şi învierea în Hristos sunt concomitente şi se realizează prin trăirea noastră în Hristosul Cuvânt, prin Duhul Sfânt. Legea Duhului de Viaţă ( Cuvântul şi Duhul) în Hristos aplicată în noi, lucrează moartea şi învierea în Hristos.Rom.8,1,2
A muri şi învia în Hristos, înseamnă şi desbrăcarea de omul vechi şi îmbrăcarea cu omul nou. Ef.4.22-24. În permanenţă trebuie să conştentizăm faptul că suntem în Hristos, să ne facem socoteala, morţii noastre în Hristos, iar când suntem confruntaţi cu ispita să omorâm mădularele păcatului. Col.3.5
Cea mai grea luptă pe care o dă credinciosul este: pentru a muri şi învia în Hristos. Acestă luptă o confirmă şi Pavel printr-un strigăt dramatic. Rom.7.14-25
Când cineva a primit pe Hristos, a crezut in Hristos, se naşte din Dumnezeu şi în el începe sa opereze, moartea şi învierea în Hristos, deoarece Hristos este Învierea şi Viaţa. In.1.12,13;Gal.2.20;Rom.6.1-12. Credinciosul se consideră duhovnicesc şi trăieşte ca un om duhovnicesc, cum spune Pavel: ,,Voi nu mai sunteţi pământeşti ci duhovniceşti…” Rom.8.9. Exemplul concludent în acest sens: este viermele care în interiorul gogoaşei se transformă în fluture. Aşa se întâmplă cu cel ce moare şi învie în Hristos; moare omul vechi, carnal şi învie omul nou, duhovnicesc. Pavel ia ca exemplu bobul de grâu; care în timp ce moare învie.1Cor.15.36-38
Aşa putem înţelege afirmaţia lui Pavel, mort, morţi în Hristos, din 1Tes.4.16, şi implicit şi ,,noi cei vii” tot din 1Tes.4.15,17.
Afirmaţia lui Pavel ,,noi cei vii” nu se referă la faptul de a fi viu în trupul carnal (fizic). Oamenii pot trăi în trupul biologic, carnal, dar nici intr-un caz nu pot fii consideraţi vii.
Afirmaţia noi cei vii, se referă numai la calitatea de a fi viu în Hristos.
Cei morţi şi vii în Hristos, sunt: ,,cei ce au înviat in Hristos prin credinţă, şi îşi omoară natura păcătoasă’’; se leapădă de sine, îşi pierd viaţa.Mat.16.25 ,,Cei ce sunt în Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu poftele şi patimile ei” Gal.5.24.
Principiul deja dar nu încă, se aplică şi-n cazul morţii şi învierii în Hristos.
Expresiile: ,,mort, morţi în Hristos” înseamnă, lepădarea de sine, pierderea vieţii, omorârea omului firesc prin răstignire, omorârea mădularelor firii.
Cei ce au murit şi înviat în Hristos ,nu mai mor, ci potrivit celor spuse de Pavel, adorm, şi sunt răpiţi sau mutaţi acasă la Domnul.
Ap. Petru spune ,,…desbrăcarea de cortul meu va veni deodată,…”. 2Pet.1.14. El nu spune, moartea mea. Desbrăcarea de cort este identică cu moartea trupului de carne, dar nu moartea credinciosului şi nici moartea trupului său spiritual.
Cel ce a murit și înviat în Hristos, este un om duhovnicesc, el nu mai moare. Adevărata lui moarte s-a petrecut în Hristos.
Va urma....
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen